Arthur Schopenhauer (1788-1860), ultimul mare reprezentant al idealismului german, kantian declarat şi inamic înverşunat al lui Hegel, a rămas în istoria filosofiei nu doar prin celebra teorie a lumii ca voinţă şi reprezentare, ci şi ca un stilist desăvârşit, pus la adăpost de ariditatea disciplinelor academice - unde oricum nu s-a bucurat de prea mare audienţă, fiind umbrit de autoritatea hegeliană - şi concentrat exclusiv pe adevărurile vieţii. Mult mai apropiat i-a fost spiritul goetheean, făcând, asemenea maestrului, o călătorie iniţiatică în Italia şi imitând chiar pofta pentru observaţia pozitivistă, ca şi deschiderea generoasă către sfera socială, cea a moravurilor şi a eticii.

De acelaşi autor: Lumea ca voinţă şi reprezentare (1819), Voinţa în natură (1836), Despre libertatea voinţei (1839), Fundamentele moralei (1840)