Jane Yolen s-a născut pe 11 februarie 1939, în New York   City. Mama ei și-a dorit să fie scriitoare, iar tatăl ei a fost o vreme agent de presă la Hollywood, apoi a mers în armată ca sublocotenent și a fost trimis în Anglia pentru a lupta în al Doilea Război Mondial, conducând radioul secret din Londra, ABSIE.

                                                                        Sursa foto: Jason Stemple

Pe Jane Yolen scrisul a pasionat-o încă din copilărie, când împreună cu fratele ei a creat un ziar în care publicau interviuri luate vecinilor. A urmat un liceu de muzică și artă, apoi a studiat științe umaniste la Smith College. Deși nu avea note extraordinare, a câștigat toate premiile la concursurile de scris poezii, premii pentru jurnalism și tot în acea vreme a publicat câteva poezii în mici ziare locale.

După terminarea studiilor a devenit redactor și, pe lângă asta, scria de câte ori avea puțin timp liber. Se considera poetă, jurnalistă sau scriitoare de nonficțiune, dar a preferat să scrie cărți pentru copii. Prima ei carte publicată – chiar când împlinea 22 de ani – se numește Pirates in Petticoats.

Astăzi este cunoscută ca autoare de cărți pentru copii, fantasy și SF, printre care se regăsesc scrieri ca Owl Moon și How Do Dinosaurs Say Goodnight?

Romanul de ficțiune istorică Socoteala Diavolului (The Devil’s Arithmetic) a fost publicat în 1988 și a cunoscut un mare succes. S-a aflat pe lista cărților finaliste la Premiul Nebula și a primit National Jewish Book Award. Tema călătoriei în timp era deja cunoscută în literatura pentru copii, dar Yolen o înnoiește trimițând-o pe Hannah într-un trecut aspru, cel al anului 1942.

Cărțile ei au fost premiate cu Medalia Caldecott, de două ori cu premiul Nebula, Medalia Christopher, National Jewish Book Award și altele.

Cartea este recomandată pentru:

• Liniștirea copiilor înainte de somn
• Spiritul aventurier
• Pasionații de povești uimitoare

După bufnițe, scrisă de Jane Yolen și ilustrată de John Schoenherr, este o poveste tandră și liniștitoare. Am descoperit-o și am citit-o pentru prima oară în biblioteca universității din Roehampton când așteptam cu sufletul la gură să dau un interviu pentru un curs de formare a  profesorilor, la începutul anilor `90. Eram extrem de emoționată, iar această carte ilustrată, care spune povestea simplă a primei călători a unei fetițe împreună cu tatăl ei în căutarea bufnițelor, m-a teleportat într-un loc cu adevărat liniștit, într-o pădure întunecată acoperită de un văl alb de zăpadă.

Am păstrat cu mine această primă amintire a cărții și mult timp m-am tot gândit la ea până când am cumpărat un exemplar. O recenzie a acestei cărți o numea „cartea care te bântuie”, dar nu în sensul de groază, ci mai exact, o prezenta ca având numeroase calități - emoționantă și frumoasă, îți rămâne blocată în memorie și îți este tare greu să o uiți. Exact asta a fost și experiența mea cu această carte.

O fetiță împreună cu tatăl ei pornesc într-o aventură în miez de noapte pentru a vedea vestitele bufnițe. Autoarea a povestit într-un interviu despre drumețiile care reprezintă o tradiție în familia ei: „Tatăl din poveste este soțul meu, David, iar fetița este fiica noastră, Heidi. Deși plimbarea după bufnițe nu a avut loc niciodată, David a făcut multe astfel de plimbări în natură alături de toți copiii noștri.”

Recunosc că am avut dintotdeauna o pasiune aparte pentru bufnițe și voi avea în continuare. Prima mea întâlnire cu o bufniță a fost în copilărie. Secvența este atât de bine întipărită în mintea mea încât aș putea desena fiecare detaliu al acelui moment. Totul se petrecea într-o seară de Halloween. Stăteam în mașina, pe bancheta din spate când o bufniță s-a ațintit asupra noastră, mare și impunătoare ca lumina lunii. Am apucat să o zăresc pentru o secundă cât a trecut prin lumina farurilor. Am văzut, de asemenea și o bufniță cu urechi scurte în Portland, de două ori anul trecut. Cred că mă puteți numi cu ușurință omul-bufniță având în vedere câte lucruri mă leagă de această pasăre.

După bufnițe este o carte ilustrată la fel de fascinantă ca o poezie. „Simplul fapt că ieși cu cel mic noaptea, în liniștea pădurii, căutând bufnițe este cu adevărat o poezie, așa că singurul răspuns trebuie să fie însăși o poezie”, spunea Yolen. Povestea prezintă o dilatare a unei nopți magice. Deși limbajul și imaginile sunt simple, această carte nu încetează să fie plină de semnificație. John Schoenherr a folosit hârtie albă pentru a crea un puternic contrast între lumina zăpezii și copacii întunecați.

Lăsând în urmă ferma unde locuiau, tatăl și fiica sa pornesc spre pădurea întunecată lăsând urme în zăpada înghețată. Deși personajele sunt bine îmbrăcate, autoarea dă senzația de frig cu orice ocazie: „Îmi era frig, de parcă/ m-ar fi atins cineva/ cu palma înghetață pe spate.” Descrierile sunt bogate și realiste chiar și pentru un copil. Un puternic sentiment de așteptare se construiește în drumul spre pădure. În general, copiii sunt entuziasmați să caute în umbra nopții creaturi ascunse – șoarece de câmp, vulpe, raton – astfel cartea face referire la o teamă anulată de prezența părintelui ca o plasă de siguranță. Nu în ultimul rând, trebuie să te înarmezi cu multă răbdare și să fii curajos pentru a porni într-o astfel de drumeție.

Am intrat în pădure.

Nu văzusem niciodată

până atunci ceva mai

întunecat decât umbrele

aruncate de copaci.

Pătau zăpada albă.

Îmi simțeam fularul

cald și umed, iar gura parcă

mi se umpluse de scame.

N‑am întrebat ce s-ar putea

ascunde în toiul nopții după

copacii întunecați.

Când mergi după bufnițe,

trebuie să fii curajos.

Sursa articol: timwarnes.com