Interviu cu autoarea Corina Dascălu

Corina Dascălu este autoarea volumului “Alfred, un monstru mult prea simplu”, apărut la Editura Vlad și Cartea cu Genius, câștigătoare a concursului Trofeul Arthur, la secțiunea 0-7 ani. Cartea preferată a Corinei este “Regele tuturor sălbăticiunilor” și spune că se simte mai apropiată de cărțile pentru copii decât de marile titluri ale literaturii pentru adulți. Și, curioși cum suntem, ne-am gândit că n-ar fi rău să aflăm mai multe despre creatoarea celui mai blând monstru, și ne-am zis noi că vremea e numai bună pentru depănat povești.

Cum s-a născut ideea unei cărți cu un monstru?

Am vrut ca personajul principal să manifeste o nevoie spirituală umană cât mai rudimentară și prin asta să dea dovadă de o sensibilitate mai aparte, o sensibilitate care în lumea noastră e sufocată din ce în ce mai tare de zgomotul de fundal - și ce cadru și subiect mai contrastante aș fi putut folosi decât un monstru și universul în care acesta trăiește. Fiindcă prejudecățile deja există, dinainte să spun eu povestea: monștrii ar trebui să fie magnifici, viteji, înzestrați, teribili, tiranici, să sperie copii, să doboare eroi, să distrugă castele. Nu prea ne trece prin cap că sunt monștri care împletesc șosete la gura sobei și care nu vor nimic mai mult de la viață.

Îți amintești dacă în copilărie te temeai de întuneric sau de monștri de sub pat?

Nu, nu îmi era frică de întuneric sau de monștri. Am fost și am rămas o fire mai băiețoasă, m-am maturizat mult prea repede, nu-mi verbalizam slăbiciunile. Nu am crezut sau știut că vreunul din părinții mei (sau oricine altcineva) este responsabil să îmi aline fricile sau să îmi explice lucruri dincolo de “dacă faci așa e bine, dacă faci altfel e rău”. Am fost destul de rezervată, nu am pus prea multe întrebări. Am învățat să am răbdare cu mine și cu fricile mele, că sunt lucruri pe care nu le poți controla, că nu se învârte totul în jurul tău și câteodată trebuie să te adaptezi: dacă aștepți îndeajuns de mult, întunericul dispare și monștrii nu apar dacă nu îi provoci, la fel cum un câine nu te mușcă dacă știi cum să te porți cu el.

Alfred nu e nici pe departe un monstru ca toți monștri. Pare mai degrabă un prieten imaginar mai atipic. Ai avut un prieten imaginar când erai mică?

Am știut mai mereu să îmi țin de urât, dar nu am avut nevoie de un prieten imaginar pentru asta. Îi mai permiteam uneori imaginației mele să alerge pe coclauri prin felurite jocuri de rol însă chiar și atunci îmi alegeam întotdeauna personajul cel mai rațional: eram spre exemplu Sailor Mercur, îmi părea mie cea mai băiețoasă dintre toate, cu părul ei scurt albastru, un “gardian al înțelepciunii” pricepută la calcule și tras concluzii și care nu leșină la văzul oricărui băiat drăguț.

În noiembrie am fost la lansarea cărții tale din cadrul Târgului de Carte Gaudeamus și povestind despre tine am fost surprinsă să aflu că nu te ocupi exclusiv de ilustrație. Cum te-ai apropiat de ilustrația de carte? Unde îți găsești inspirația și cum s-a născut stilul tău?

Cred că etapele vieții mele au fost un pic amestecate de la bun început – este chiar o ilustrație de Roman Muradov cu care mă identific și care spune că “I was born middle-aged then grew taller for a bit”. Universul meu nu a fost populat în primii ani de monștri, prințese, lumi fantastice, puteri magice și alte fantezii exuberante. În liceu însă am descoperit benzile desenate și animațiile japoneze, moment în care am și început să desenez mai sistematic, copiind diferite personaje și stiluri. Cred că abia atunci a fost punctul de start al copilăriei mele și de atunci o explorez cât mai îndeaproape. Am absorbit câte puțin din orice, dar câteva componente au ajuns să mă influențeze pe termen lung: spiritualitatea complexă a lucrurilor simple, fantezia romantismului macabru, amuzamentul absurdului dus la extreme. Și pentru fiecare mi-am găsit ulterior câte un stâlp pe care mi-am răstignit stilul: Maurice Sendak, Tim Burton, Edward Gorey.

De ilustrația de carte în mod specific m-am apropiat de când am început să lucrez în domeniul vânzării de carte – o sursă inepuizabilă de inspirație. Am chiar o mică colecție de cărți pentru copii, majoritatea povești clasice care îmi sunt cel mai aproape de suflet printre care s-au strecurat și ediții mai speciale (l-am redescoperit recent pe Val Munteanu, a cărui “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” îmi este cea mai dragă dintre toate cărțile pentru copii pe care le dețin) și – cum altfel – câteva mai subsersive (The Stinky Cheese Man and Other Fairly Stupid Tales, Go the F**k to Sleep).

Am citit în prezentarea ta că încă din liceu ai început sa scrii poezie. A existat vreodată vreun plan de a scrie poezie pentru copii?

Cred că prin poezie pentru copii se înțelege cel mai adesea poezie cu rimă. Iar în domeniul acesta nu cred că am cu ce contribui prea mult, nu simt că pot face ceva inovator. Din punctul meu de vedere această formă și-a atins apogeul în mâinile lui Dr. Seuss și în Jabberwocky-ul lui Lewis Carroll. Ca o tartă în care pui prea multă făină sau un desen pe care trebuia să îl lași în pace cu 5 tușe în urmă – trebuie să știi când să lași lucrurile așa cum sunt. De aceea sunt și cea mai sceptică persoană când vine vorba de toate aceste reiterări moderne ale unor povești clasice, mult prea rar iese ceva care să treacă testul timpului.

Este însă destul loc de experiment în subiectele pe care le abordez: aș vrea să pot șterge pe cât posibil linia dintre o poveste pentru copii și una pentru adulți, să mă joc cu texte pe care să le cadențez sub forma unor poeme fără rimă, cu povești fără text, cu subiecte cât mai abstracte, să mă folosesc cât mai mult de materialul printat și să îl fac parte din poveste.

Cum crezi că s-a adaptat Alfred lumii oamenilor? Oare s-a apropiat mai mult de adulți sau de copii?

Sunt mulți adulți care m-au întrebat “Păi bun, și ce s-a întâmplat cu Alfred în lumea oamenilor?”. Pentru mine e încă o dovadă a nevoii lor de mai mult, de concret, de un deznodământ, de un răspuns mulțumitor, un final fericit pe care îl merităm cu toții. Adulților le plac complicațiile, atât de tare și de îndelung ne-am antrenat pentru ele și ne-am călit prin ele încât lipsa lor e ca un bob de mazăre sub douăzeci de saltele și douăzeci de perne de puf. Cred că din acest motiv Alfred s-ar fi apropiat mai mult de copii decât de adulți. Întrebările lor ar fi mai importante și relevante pentru Alfred (“Unde sunt părinții tăi?”, “Ce arome au jeleurile în țara monștrilor?“, “Cum faci să intri într-o gașcă de bufnițe?“) decât “marile” întrebări ale oamenilor mari.

Cât despre adaptarea lui în lumea noastră, zic să îl lăsăm un pic să se bucure de noua lui casă, să crească bucurându-se de pisici, zăpadă și jeleuri alături de alți simpatizanți ai pisicilor, zăpezii și jeleurilor înainte de a îi pune tăria de caracter la o sumedenie de teste sadice.

Ce planuri ai pentru viitor? Așteptăm o nouă carte?

Am în plan un proiect mai personal, o poveste pe care simt nevoia să o spun și pe care să o pun înaintea oricărei alte povești. Textul este gata, însă nu are o concluzie sau o morală și încerc să îmi dau seama dacă are sau dacă am nevoie de așa ceva. Cred că în cazul poveștii de față se rezumă totul la a recunoaște – ca scriitor în fața unui public, ca adult în fața unui copil - că nu, nu ai răspuns la toate întrebările vieții.

Aș vrea să elimin prejudecata negativismului care se răsfrânge de obicei asupra poveștilor de acest gen, povești de care tindem să ne ferim sau pe care le evităm când vine vorba de copiii noștri - în care personajele par persecutate ori rămân dezamăgitor de neremunerate fiindcă nu au parte de acea concluzie sau morală, oricât de tare ar avea nevoie de ele. Fiindcă nu în asta stă însemnătatea poveștii și nici nevoia stringentă de a o spune.