Joaca de-a Plufii-de-zâmbete – Raluca Poenaru despre experiența scrierii unei cărți ilustrate pentru copii

Un interviu realizat de Laura Frunză

Câștigătoare a celei de-a cincea ediții a Trofeului Arthur, cu romanul Pericol, Raluca Poenaru revine cu o carte ilustrată pentru copiii mai mici publicată la Vlad și Cartea cu Genius. Colorată și scrisă cu multă imaginație, cartea aduce în discuție, într-o manieră subtilă, tema rivalităților dintre frați. Am vrut să aflu mai multe despre cum a ales Raluca subiectul și cum a ajuns să inventeze Plufii, așa că am luat-o la întrebări pentru un nou interviu din seria dedicată scriitorilor români de la Arthur.

1. Până acum ai scris doar pentru copii mai mari. Cum ți-a venit ideea să scrii o carte ilustrată pentru copiii ceva mai mici?

Am doi copii, unul de 12 și celălalt de 7 ani. Mi-am zis că dacă scriu ceva „pentru” copilul cel mare, trebuie neapărat să scriu ceva și „pentru” copilul cel mic. Nu vreau să-i supăr! Ei sunt primii mei cititori, corectori, redactori, comentatori și mai ales – critici.

2. Cum ți-ai ales subiectul? Crezi că ”piața de subiecte” este mai ofertantă pentru copiii mai mici sau pentru cei mai mari?

Chiar m-am gândit la copilul meu cel mic, la cum e el, la ce i-ar plăcea lui să audă, la ce i-ar plăcea lui să-și imagineze... Și am avut succes! De când i-am citit povestea, se joacă „de-a Plufii”, mă întreabă dacă el mai are sau nu „Plufi-de-Zâmbete” și mă anunță de fiecare dată când i se mai nasc o sută sau o mie de Plufi, mici ca cireșele, parfumați ca frăguțele și pufoși ca piersicile.

Iar subiectele, cred că sunt la fel de multe pentru toate vârstele. Cărțile pentru copiii mai mici oferă o mai mare libertate de mișcare, de visare. Într-o carte pentru copii mai mici poți scrie despre orice. Un creion pe jumătate ros se poate transforma într-un luptător de Kung Fu care se bate cu o gumă de șters pe trei sferturi mestecată, transformată și ea în luptător, dar de Jiu Jitsu. Stați liniștiți, cei doi luptători fac pace până la urmă, pentru că decid să-l ajute pe stăpânul lor, Copilul, să nu le mai roadă și să se concentreze la teme.

Libertatea subiectelor vine însă la pachet cu o constrângere a limbajului și a stilului, care trebuie adaptate la vârsta cititorilor.  

3. Cum ai ales ilustratorul? Ce anume din stilul acestuia te-a atras astfel încă să spui: ”da, se potrivește perfect cu ce am vrut eu să spun în cartea mea”?

Mi-a plăcut foarte mult subtilitatea detaliilor dar și simplitatea desenelor. Paginile sunt aerisite, nu sunt încărcate cu nici un fel de elemente inutile sau greoaie. Ilustrațiile sunt amuzante și simpatice în același timp. Un Pluf speriat nu-și dă seama din primul moment ce se apropie de el: două picioare, un picior și un baston sau...? Diana Barbu îi oferă cititorului toate variantele, ordonate și numerotate haios. Mi-au plăcut foarte mult și culorile. Sunt constante și conferă cărții unitate și personalitate. De asemenea, culorile au capacitatea de a ne trece printr-o mare varietate de emoții: de la duioșie și dragoste, la suspans și teamă. Când vezi pagina mov cu corabia în plină furtună parcă simți picăturile reci de ploaie și auzi bubuitul tunetului...

4. Ce-ți place mai mult să scrii? Romane sau cărți ilustrate?

Cel mai mult îmi place să scriu. De toate.

5. Crezi că este mai greu să scrii pentru cei mici sau mai ușor?

Cred că e mai ușor să scrii pentru copii mai mici. Ei sunt mai visători decât cei mai mari, amestecă în mod natural realul cu imaginarul și trec direct din poveste în joc și din joc lumea reală. Ei nu sunt atât de critici și selectivi (cel puțin așa cred eu) ca cei mai mari. Dacă le place povestea, le place și gata. O pot asculta, o pot citi și o pot juca la infinit.