Ecclesiastul. Cântarea Cântărilor

În timp ce, muzical vorbind, Ecclesiastul e un ostinato, ce reia tema incipientă (şi, de fapt, unică) până la propria-i istovire, Cântarea Cântărilor ar fi (zis cvasi-pleonastic) o cantată; în ciuda cantabilităţii, însă, cel mai hermetic text este al ei, – pe când al cestuilalt e sapienţial şi, ca atare, mult mai transparent.

Ca şi în cazul Cărţii Psalmilor (Brumar, 2007), transpunerea în stihuri româneşti a celor două texte biblice faimoase constituie (într-o accepţie, sperăm, benefică) o compilaţie... Ar fi de-a dreptul derizoriu (ba chiar aproape sacrileg) să încercăm un comentariu al lor în câteva cuvinte. Întrucât inconturnabila clapetă a volumului trebuie, totuşi, scrisă, spune-vom doar atât: în timp ce, muzical vorbind, Ecclesiastul e un ostinato, ce reia tema incipientă (şi, de fapt, unică) până la propria-i istovire, Cântarea Cântărilor ar fi (zis cvasi-pleonastic) o cantată; în ciuda cantabilităţii, însă, cel mai hermetic text este al ei, – pe când al cestuilalt e sapienţial şi, ca atare, mult mai transparent. Cât despre cel dintâi, făcând abstracţie, aici, de conotaţiile-i absconse şi de subtextu-i esoteric, un comentariu optim (în, bineînţeles, puţine vorbe) ar fi acela din Samariteanca, o „proză” a marelui poet Arghezi: „Şi în mijlocul mânăstirii, urzită cu fulgi de ceaţă, ea [«ţiganca tânără şi frumoasă», n.n.] porni cu urciorul cu apă, ridicându-şi fusta ca o togă deasupra unui trup negru, molatic şi sprintem, ca din Cântarea Cântărilor, însoţită de murmur de cobze.”  

                                                                                                                 Ş. F.